La 13 ani

Ieri a fost Sfantul Gheorghe si ziua celui care a fost cel mai bun prieten al meu pana acum 9 ani. Nu sunt melancolica dar inca imi pare putin rau ca nu am mai vorbit de atata vreme.

Am fost in aceeasi clasa primii 8 ani de scoala. Parintii nostrii se intelegeau foarte bine si ne vizitam des.
El era ciudatul clasei. Nu vorbea prea mult, tinea gunoaiele in buzunare (hartii, resturi de la creioane ascutite si te miri ce mai gasea de aruncat) un timp fix pana facea “empty recycle bin” intr-o anume zi a saptamanii, facea glume pe care ceilalti nu le intelegeau si a fost un timp izolat de restul lumii.
Eu m-am apropiat de el incet incet pentru ca nu-mi placea sa vad cum altii sunt marginalizati si mi-a fost mila de el. Nu era baiat rau, era printre cei cuminti si destepti din clasa.

Ne-am imprietenit in clasele primare si am ajuns in final colegi de banca.
Cand am mai crescut s-au mai schimbat treburile. Nu mai stateau in aceeasi banca baieti cu fete ca era subiect de facut misto pentru ceilalti asa ca si noi ne-am luat dupa turma, dar ne intelegeam la fel de bine ca si inainte.

Timpul a trecut si am ajuns in clasa a 7a. Am avut o diriginta super, care se implica nu numai in predatul materiei ci observa si cum ne comportam noi intre noi, colegii. Asa ca intr-o zi ne-am trezit din nou colegi de banca.

Eram deja la varsta la care fetele nu se mai imbraca cu orice ca le place de Xulescu si baietii arunca priviri colegelor si in pauza le trag de par (ca asa se oferea la 12-13 ani atentie unei fete…).

De mine nu se prea lega nimeni. Eram batausa clasei de cand am inceput sa merg la scoala 😀 Chiar nu vedeam nimic gresit in a pocni un baiat daca face misto de mine. Nu eram adepta lui “vai, da lasa-maaa”, eram adepta unui picior aruncat unde trebuie.
Nici pe el nu-l bagau fetele in seama pentru ca a ramas acelasi ‘ciudat’.

Mai in gluma, mai in serios, mai o vizita sau un iesit la film, am ajuns sa fim impreuna. Dar n-a durat. A fost primul meu prieten timp de 3 luni, dupa care.. m-am speriat si ne-am despartit.
Copil de 13 ani fiind, s-a comportat ca atare: de la ne-mai-vorbit cu mine deloc pana la biletele mazgalite cu pixul trimise in ora (un patratel de hartie mazgalit in intregime cu pix negru, care insemna o declaratie de razboi).

Asa ca am lasat-o balta. In liceu ne salutam si atat. Imi parea rau ca am pierdut un prieten bun dar.. se mai intampla.

Am avut o singura ocazie sa ne comportam ca 2 adulti. M-a invitat ca prin minune la majoratul lui. A venit in Romania o perioada (a plecat sa faca scoala in alta parte) si s-a nimenit sa fie fix in aprilie. Am fost incantata si nu mi-a venit sa cred dar… aia nasoala am fost eu de data asta pentru ca am adormit si am uitat complet sa merg 🙁

Mi-a parut rau dar a trecut. Si de atunci n-am mai vorbit. Stiu ca e pe undeva prin statele unite acuma si cu greu mai dai de el.

Se spune ca prima dragoste nu o uiti niciodata. Noroc ca nu stiam ce inseamna asta la 13 ani 😛

Leave a Reply