inapoi

inapoi cu doua sensuri 😀 Inapoi in Romania si inca putin si inapoi in Italia 🙂

(e prima dimineata in care am unpicut de timp liber, in sensul ca m-am trezit cu noaptea-n cap si restul lumii doarme. Ma gandeam sa dau la o parte rugina de pe blog ca nu-i frumos din partea mea sa uit de el).

Inapoi in Romania a fost acu vreo 2 saptamani. Am stiut ca o sa am nevoie de cateva zile sa-mi revin, am fost plecata aproape 4 si jumatate, ma gandeam ca poate e nevoie de putin timp sa ma re-obisnuiesc cu “acasa”.  Si am avut dreptate..

Parca tot mai urata devenea privelistea de pe autocar. Am trecut de Austria si din ce in ce mai murdar mi se parea totul din Ungaria pana in Romania… Nu stiu de ce, ceva nu era in ordine. Abia cand am coborat din autocar mi-am dat seama ca.. chiar sunt in Timisoara, orasul de care mi-a fost dor, orasul in care am crescut, orasul in care locuiesc cei mai buni prieteni ai mei (dar nu e de-ajuns.. revin si la partea asta).

Primul lucru a fost sa dau telefon la soramea sa o intreb unde naiba e.. stateam deja in gara de est de 10-15 minute si nu era nimeni cunoscut! (asta da sentiment de rahat 😀 ). In final au ajuns si Lala cu Soso si Alin 🙂 Atunci m-am abtinut cum am putut dar de fapt imi venea sa ma smiorcai de bucurie 😛 Dupa cateva minute a ajuns si Caius cu prietena lui si am ajuns rapid acasa, pe furis, in liniste pe casa scarii sa nu cumva sa vada careva ca am venit 😀

A fost egoist din partea mea, dar… n-aveam chef de nimeni.  Prima care m-a vazut acasa a fost mama 🙂 s-a bucurat foarte mult. Incercam sa-i fac o surpriza sunand-o din apropierea casei si spunandu-i ca sunt la plimbare. Nu s-a prins 😛 hehe .. Am sunat la interfon si i-am spus sa raspunda, “lasa ca merge sora-ta”, “OF…BINE!”.. Am ajuns in fata usii, am sunat la usa… “dar e Lala langa usa, raspunde ea…” … nicicum n-a vrut sa raspunda ea la usa 😀 In fine, nu i-a venit sa creada cand m-a vazut in hol 😀 hehehe

Apoi tata.. si apoi, inca o surpriza dusa pe apa sambetei… Ramona. Am vrut initial sa merg la radio dupa ea intr-o seara dar… tocmai treceam cu masina pe langa ea in timp ce plimba “pudelii” prin fata blocului… 😀

Incet incet am inceput sa ma obisnuiesc cu ‘acasa’ din nou.
Si nu e cel mai placut sentiment 😐

Deja a inceput dupa atata timp petrecut in Italia sa mi se para ceva normal sa fie atenta vanzatoarea la mine. Mi se pare normal sa lasi masina care iese de pe straduta mica sa intre in fata ta, mi se pare normal sa iti permiti sa bei un suc cand ai tu chef, mi se pare normal sa mergi pe strada noaptea cu cateva sute de euro la tine fara sa faci pe tine de frica…. Mi se pare normal sa nu vezi nici macar un amarat de caine vagabond, normal sa treci pe langa ‘boschetari’ care n-au absolut nici o treaba cu tine si normal sa mergi cu autobuzul care vine la timp si te simti chiar comod in el.

N-am fite de Italia, cum au crezut multi ca voi avea cand vin inapoi.. dar aici vanzatoarea te intreaba ce doresti dupa care intoarce capul la colega, nesimtirea din trafic e in floare, un suc e socant de scump si ti se pare un lux. Aproape mi-au dat lacrimile cand am vazut 3 caini vai de ei intr-o benzinarie, am strambat din nas la cersetorii de pe centru care te scuipa si pana sa iau masina inapoi de la tata.. am circulat pe jos, chiar daca am strabatut orasul…

Si nu asta ma face sa ma intorc rapid inapoi. Nu criza, nu oamenii… ci faptul ca , cu toate ca am aici de toate: prietenii mei putini dar buni, caldura de acasa, calm, mancare ce mie mi se pare normala (da, italienii au niste chestii taaare diferite.. ) dar nu-l am pe iubi. Cu toata tehnologia din ziua de azi, nu-i deajuns sa-l vad zilnic pe webcam cateva ore si sa vorbim “pe mess”. Nu-i deajuns sa ii trimit un simplu mesaj de ‘noapte buna’, nu-i deajuns sa-i aud vocea la telefon.

Nimic si absolut nimic nu compenseaza sentimentul de a adormi pe mana lui in timp ce ne uitam la un film, de a manca din aceeasi farfurie, de a-l vedea zambind cand scot limba si ma incrunt la laptop ca nu-mi iese ceva. Nu ducem o viata stralucita si invidiata de toata lumea, intr-o tara straina nu e deloc simplu sa o iei de la zero, astea sunt vise. Nu pot sa mint si sa spun ca am venit din Italia si nu-mi incap banii in buzunar. Dar pot sa ma laud ca sunt mai bogata ca oricand 🙂 (in suflet, bineinteles)

Asa ca.. de ziua mea voi fi cu iubi meu! si cu toate ca imi pare al naibii de rau ca sunt constienta ca imi va fi foarte dor de ‘mana de oameni’ foarte apropiati… abia astept s-ajung inapoi in Piacenza.

Leave a Reply